Sunday, January 21, 2007

REFERAT ROMANA - PADUREA SPANZURATILOR

Padurea spanzuratilor

de Liviu Rebreanu

Tema războiului, prin bogatul ei material de viaţă, cu nesfârşitele implicaţii de ordin sufletesc şi social, prin ceea ce reprezintă ca dramatică încleştare de forţe, a atras în chip deosebit preocupările artistice ale lui Rebreanu atât în nuvelă cât şi în roman. Momentul suprem obţinut de scriitor în această direcţie este romanul Pădurea spânzuraţilor.

Tema romanului a fost experimentată de Rebreanu iniţial pe spaţiul mai restrâns, mai uşor de stăpânit, al unei nuvele: Catastrofa.

Geneza romanului se poate reconstitui cu precizie după destăinuirile directe ale scriitorului, reluate şi de alţi membri ai familiei, între care de către soţia sa Fanny Rebreanu. Un prim strat genetic îl constituie impresia profundă lăsată asupra scriitorului de ororile războiului pe diferite câmpuri de luptă şi mai ales de uciderea în masă prin spânzurătoare a unor ostaşi cehi, scenă înregistrată pe o fotografie care i-a căzut în mână. Manuscrisele sale păstrează câteva schiţe, inclusiv planul acestei întâi faze, în care eroul reprezentativ se numea Virgil Bologa. Cel de-al doilea strat formativ l-a constituit vestea execuţiei fratelui său Emil de către austro-ungari şi dezvăluirea până în amănunt, prin cercetări la faţa locului, a felului în care s-a întâmplat tragicul eveniment.

Al treilea strat formativ l-a constituit încercările de viaţă prin care a trecut scriitorul în timpul războiului şi cărora le-a dat expresie directă, poate prea directă, în paginile nuvelei Calvarul.

Cât despre modelele artistice care au luminat efortul său creator, sugerându-i tehnica şi procedeele de investigaţie psihologică, fundamental este Dostoevski din care Rebreanu a şi tradus.

Subiectul:

Aşadar romanul Pădurea spânzuraţilor prezintă drama românului transilvănean înrolat în armata imperiului austro-ungar, asemănătoare cu drama altor naţionalităţi subjugate în aceea odioasă "închisoare a popoarelor".

Această dramă, prezentată mai întâi în nuvela Catastrofa, a fost reluată în romanul Pădurea spânzuraţilor, publicat în 1922.

Mijlocul prin care se accentua, drama era războiul imperialist, în care au fost atraşi sau obligaţi să participe ofiţeri şi soldaţi din diferite naţionalităţi.

Dacă pentru David Pop din Catastrofa războiul, nu putea fi înţeles din cauza mediocrităţii, pentru Apostol Bologa, eroul din Pădurea spânzuraţilor, războiul nu putea fi înţeles, sub aspectele sale cauzale, din pricina efectului negativ al educaţiei. Apostol Bologa primise o educaţie rigidă, cu caracter religios, dar şi de valoare etică pe care adolescentul nu putea s-o reţină corespunzător, deşi amintirea ideilor persistă în conştiinţa lui.

Fire sensibilă şi meditativă, Apostol a suferit încă din copilărie accesele unor "crize de misticism". Având un fond cinstit, pasionat de aflarea adevărului şi de săvârşirea dreptăţii, Apostol este un personaj superior lui David Pop, deşi, ca şi aceasta, are la un moment dat convingerea că naţiunile - căutate - adevărul, dreptatea şi scopul vieţii - ar fi sintetizate în noţiunea de datorie faţă de stat. Dar statul era austro-ungar şi Apostol era ...român.

Interesele statului nu coincideau cu interesele de cucerire a independenţei, spre care aspirau popoarele subjugate. Acest aspect politico-social nu a fost luat în consideraţie nici de David Pop şi nici Apostol Bologa când s-au dus la război, David Pop, obligat, iar Apostol Bologa voluntar. Gestul lui Apostol este prezentat de autor ca un act al cutezanţei tinereşti, ca o înfruntare a logodnicei, Marta, orbită de uniformele ofiţerilor unguri, ca un pas în sfera voluntarismului, ca un aparent spirit de decizie matură. Cu conştiinţa datoriei şi a obligaţiilor ce-i revin în faţa legilor civile ale statului unit-naţional în care trăieşte, A. Bologa obţine decoraţii pe frontul din Galiţia şi Italia şi încearcă un sentiment de mândrie, când este numit în completul de judecată al unui tribunal militar. Condamnarea cehului Svoboda pentru că încercase să dezerteze la inamic, i se pare un act de dreptate. A. Bologa supraveghează el însuşi executarea pedepsei capitale mustrări de conştiinţă nu are, deocamdată, dar eroul îşi aminteşte de cazul Svoboda şi de pădurile de spânzuraţi despre care-i vorbise căpitanul Klapka. Când află că regimentul său va fi dislocat, să întărească frontul din Transilvania, împotriva românilor, ştirea îl zdruncină, şi-l descumpăneşte. Ar fi voit să rămână unde este, dar n-a obţinut încuviinţarea. Acum eşafodajul pe care şi-a clădit "convingerile" sale se clatină din ce în ce mai mult, justeţea lor, viaţa i-o arată brutal ca nulă şi inumană. Dar nici în acele momente Bologa nu a înţeles monstruozitatea războiului imperialist şi actul odios al ordinului habsburgic, care pune faţă în faţă pe fronturi duşmane fii ai aceluiaşi popor.

În dilemă, deci, ca şi David Pop din Catastrofa, încearcă să dezerteze pe frontul rusesc. Rănit, a fost mutat curând la o coloană de muniţii, unde Bologa credea că nu luptă direct pe front, din coloana lui alimenta frontul cu arma ucigaşă, aruncată zilnic în liniile româneşti. Intr-o criză de naţionalism, el se desparte de logodnica lui, Marta, pentru că aceasta a cochetat cu un ofiţer maghiar, dar curând se logodeşte cu unguroaica Ilona, fiica unui ţăran. In purtările lui, în aparenţă contradictorii, se simte tendinţa nelămurită de a rupe cu trecutul şi de a afla o nouă cale, care să scape de şovăiri şi inconsecvente. Adăpostul înşelător pe care socotea că l-a aflat înapoia frontului e sfărâmat brusc: Bologa e numit judecător la curtea marţială şi e obligat să judece nişte ţărani români din zona frontului, sub acuzaţia de fraternizare cu inamicul. Acum începe o grea confruntare între sentimentul datoriei faţă de ordinea de stat şi sentimentul datoriei faţă de neamul, de poporul din care făcea parte încă înainte de a deveni ofiţer. Conştiinţa datoriei faţă de popor învinge, determinându-l pe Bologa să încerce trecerea la români, pentru a ieşi din dilemă. Dar planul său nu izbuteşte, este prins şi condamnat la moarte prin spânzurătoare, aşa cum el însuşi condamnase anterior pe alţii, pentru aceeaşi faptă.

Romanul Pădurea spânzuraţilor înfăţişează războiul ca o absurditate sângeroasă, condamnat deopotrivă atât de ţăranii români în spatele frontului cât şi de cei care luptau pe front, indiferent de naţionalitate. Ţăranii şi soldaţii români sau maghiari nutresc aceeaşi ură faţă de război, faţă de propaganda şovină, ce n-a influenţat pe soldaţi, pe oamenii din popor.

Cauza dramei lui Apostol Bologa este obiectivă, deci, şi ea este justificată psihologic, prin comportamentul eroului, ea devine şi o problemă de psihologie socială. Moartea devine astfel o izbăvire, căci absoarbă eroul de orice posibilă mustrare de conştiinţă şi de aceea A. Bologa o aşteaptă cu seninătate.

REFERATE ROMANA - IN VREME DE RAZBOI

În vreme de război

Nuvela „În vreme de război” apărută în 1898 este o operă realistă cu adănci ecouri din sfera naturalismului.

Tema acestei excelente nuvele desi autorul o subtitulase „Schită” este obsesia.

Hangiul Stavrache, mostenitorul fratelui său, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front ca să scape de urmărire, căci fusese căpitanul unei bande de hoti, trăieste la început, iluzia fugară că fratele său nu se mai întoarce. Curînd, obsesia reîntoarcerii fratelui pune stăpînire pe el si-l devorează, pînă la urmă.

În vreme de război este o proză de sondare psihologică a unei „fiinte auxioare, strivită în cele din urmă de alienare, rezultată dintr-o evolutie tragică de tip apăsător”.

Nebunia apare ca element concluziv, catastrofic: „cauzată de ticălosul Popa Iancu. La avertismentul dat de Iancu Georgescu („Gîndeai c-au murit, neică ?”) ritmul lui de viată, se precipită, alienîndu-l”. Nebunia lui Stavrache, ajunsă în final la forme paroxiste, se află în el însusi, iar situatiile exterioare, create prin prezenta fratelui său Popa Iancu, au rolul de a declansa rostogolirea iminentă spre drama neasteptată.

Traseul epic al nuvelei urmează linia unei compozitii clasice, iar cele trei capitole, urmărind cresterea obsesiei lui Stavrache si transformarea ei în nebunie,crează o tipologie si compune un destin uman tragic aflat sub stăpînirea neiertătoare a unei tare ereditare.

Primul capitol al nuvelei se constitue ca o adevărată expozitiune, în care se precizează datele esentiale despre cele două personaje, aflate în relatie de rudenie: Hangiul Stavrache este negustor si proprietarul unei prăvălii, iar fratele său este preotul Iancu din Podeni dar si conducătorul unei bande de hoti în final prinsă de stăpînire. Pentru a se salva Popa Iancu se înrolează ca voluntar si pleacă la război, averea sa rămînînd în mostenire lui Stavrache.

Momentul intrigă îi constitue gîndul care-l chinuie pe Stavrache în legătură cu întoarcerea fratelui său, desi o scrisoare primită îl asigurare că acesta a murit. Actiunea nuvelei creste treptat în tensiune, urmărindu-se obsesiile lui Stavrache, cosmarurile pe care le trăieste, terorizat de imaginea fratelui, de presupusa replică a acestuia, care devine laitmotiv: „Gîndeai c-am murit,neică ?”.

În capitol al doilea aflăm că, o dată cu mostenirea averii, Stravache este chinuit de vedenia fratelui mort. În acest capitol se insistă asupra învălmăselilor de gînduri, se trece mereu din realitate în vis, încît se confundă planurile, sugerîndu-se

degenerarea psihică a lui Stavrache, proiectată pe fundalul unui mediu social bîntuit de anomalii, căruia fratele său îi apare cînd în haine de ocnas, cînd îmbrăcat militar, dar totdeauna gata să-l ucidă.

Punctul culminant si deznodămîntul conflictului, prezentate în capitolul al treilea , îl reprezintă momentul întîlnirii reale dintre cei doi frati. Cînd popa Inacu îi cere lui Stavrache să-l ajute cu o sumă de bani pe care acesta îi delapidase din banii regimentului, hangiul, ajuns la capătul încordării psihice, înebunneste. Replica lui popa Iancu, usor modificată fată de aceea din stările halucinatorii ale lui Stavrache („Mă credeai mort, nu-i asa ?”), vine ca o extraordinată lovitură peste mintea buimăcită a hangiului. Cu o artă desăvîrsită autorul analizează acum reactiile organice, atitudinea si comportarea eroului.

Lantrile cauzale sînt într-o ordine crescîndă si radată de la simpla criză, psihologică de la început care abia se înfiripa, ea se adîncese mereu si teptat sus imperiul obsesiilor, conducînd la trecerea de la stările halucinatorii la starea explosivă si violentă, premergătoare nebuniei, declansînd iremediabil dementa, iar actiunile eroului sînt dirijate treptat de presimtirea că popa Iancu nu e mort, de obsesia întoarcerii fratelui si de starea de violentă din momentul confruntării directe cu acesta. Autorul prezintă astfel, un caz patologic, o fisă clinică, ce are ca mobil patima înavutirii. Stavrache este, în acelasi timp, un negustor necinstit, avar si nemilos, plasat fiind în contextul unui mediu social, în care setea de îmbogătire are consecinte nefaste asupra individului, dezumanizîndu-l.

Natura joacă si ea un rol important în nuvela. Ea este percepută atît vizual cît si auditiv. Întîmplările se petrec noaptea si într-un cadru de toamnă si iarnă.

Personajul principal al nuvelei este surprins atît din perspectiva sugerată prin descrierea cadrului natural, deci din perspectiva povestitorului - narator, cît si din perspectiva relatiei directe cu celelalte personaje - prin dialog - si al confruntării cu sine - prin monolog.

REFERAT ROMANA - RUGACIUNE - GOGA

O. Goga Rugăciune

Volumul „Poezii” din 1905, care se deschide cu poezia Rugăciune, este o evocare lirică a satului transilvănean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tînjeste după libertate socială şi demnitate natională. Poetul dă glas pătimirii unui neam îmbătrînit într-o expresie dureroasă, părăsit de doruri si răzvrătiri neîmplinite; vestind credinţa in alte vremuri, de infricoşate izbăvite.

Mulţi dintre poeţii noştri şi-au sintetizat, în una sau mai multe poezii, cele mai preţioase din concepţiile lor despre artă şi rolul ei în societate. În mod demonstrativ, Goga publică şi el în fruntea primului său volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezistenţă ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnanţă caracterul propriei inspiratii. Întelesul îl deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. Titlul poeziei, cuvântul rugăciune, implică sensul de împlorare, de rugă fierbinte, stăruitoare, izvorâtă dintr-un suflet răscolit de durere, dintr-o deznădejde care cere linişte. Sensul acesta se descoperă chiar din prima strofă când poetul deprimat, dezorientat, obosit şi având senzatia de gol psihic rosteşte invocaţia poetică care impresionează prin gestul de umilintă ce insoţeşte ruga: „Eu cad neputicios, stăpâne, / În fata strălucirii tale, / Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte: - orînduie- mi cărarea”.

Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere îndurare poetul, o aflăm din strofele următoare: Coplesit de doruri, de ispite si de patimi - care sunt ale omului - , strigătul de durere al umilitilor vietii „cu umeri gârbovi de povară”, îi mustră constiinta. În numele acestora ar vrea poetul să înteleagă taina lumii, farmecul vieţii, ce-nsemnă dragoste şi ură, cântec şi lumină.

Poet cetăţean, temperament impetuos, Goga respinge poezia frământărilor mărunte, sterile, opunîndu-i „Cântarea pătimirii noastre”, a colectivităţii din care face parte. Dorind să se smulgă din haosul ispitelor intime, care-i tulbură „izvorul din care sufletul s-adapă” , cere să i se îndrepte văzul „în veci spre cei rămasi în urmă”. Braţul lui să fie înarmat cu „tăria urii şi-a iubirii”, Să-şi alunge patimile personale, iar „de durerea astor inimi / Învaţă-mă pe mine-a plânge”. Poetul îşi asumă responsabilitatea unei arte în care să plângă nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea mulţimilor, a celor care „gem umiliti în umbră”; poezia are „glas”; în glasul ei să cânte, cu rezonanţe grave, rostul neîmplinit al lumii, răzvrătirea robilor din veacuri.Numai astfel poezia poate fi „cântarea pătimirii noastre”.

După un evident crescendo al sentimentului său de totală dăruire, momentul suprem se defineşte în finalul poeziei: „în suflet seamănă-mi furtună, / Să-l simt în matcă-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate; / Şi cum sub bolta lui aprinsă, / În smalţ de fulgere albastre. / Încheagă-şi glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre.”

Acest crez literar devine realitate artistică în volumul Poezii si în multe productii din volumele următoare. Construit pe o amplă invocaţie, discursul poetic se organizează potrivit cu simtămintele poetului.

Lexicul este evocator, desprins parcă din tezaurul cărtilor bătrînesti, într-un context voit popular, cu termeni biblici, uşor arhaici. Forţa expresivă a limbajului poetic, cu totul particular in poezia românească, rezultă din încărcătura metaforică inedită, răscolitoare, a unitatilor lexicale mai vechi, desprinse din vorbirea obisnuită (istovit, cale, neputincios, orînduie-mi cărarea, ispite, se adapă, povata, taina, rădeste, zvonul, rostul, ostenite, ursitei, truda, doruri, leacuri).

Alături de determinări ca prăpăstii, fulgere, patimile, viforul, furtună, strunele, smalt, glasul de aramă, sau alături de verbele: se desfac, cad, să-mi tulbure, sădeste, dă-mi, alungă, fringe, a plânge, să plângă, gem, se zbate, se revarsă, aceste epitete potenţează tonalitatea fundamentală a poeziei, profund răscolitoare.

Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: „În drum mi se desfac prăpastii / Şi-n negură se-mbracă zarea; / Dă-mi viforul în care urlă ; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamănă-mi furtună / Să-l simt în matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate”.

Toate laolaltă: cuvinte străvechi, pline de semnificatie , epitete care creează stări de profundă afectivitate, metafore cu adînci rezonante si forta semnibilizitoare, în deplină consonantă cu ideile si năzuintele poetului fac din Rugăciune cel mai vibrant manifest literar cunoscut în poezia românească.

REZUMAT ROMANA - CARAGIALE - COSIDERATI PRELIMINARII

Ion Luca Caragiale

Consideraţi preliminarii:

Ion Luca Caragiale este cel mai mare dramaturg român. Critica literară a remarcat excepţionala înzestrare a lui Caragiale pentru comic în comedii, şi pentru analitic (analiză sufletească, psihologică) în nuvele şi în drama Năpasta. Deci se vorbeşte de bivalenţa spiritului caragian. În acest sens criticul literar Maria Vadă Căpeşan consideră că dimensiunea operei lui Caragiale se întinde de la mască la hău (simbol al râsului – profunsime, adâncime sufletească, zonă ascunsă a conştienţei).

Viaţa şi activitatea literară.

A născut la 30 ianuarie 1852 în localitatea Haimanale de lângă Ploieşti. Părinţii: Luca şi Ecaterina Caragiale. Caragiale s-a născut într-o familie cu tradiţii în domeniul dramaturgiei şi al actoriei, astfel tatăl său a fost actor, apoi administrator de moşie. Unchii lui Costache şi Iorgu au fost şi ei actori, autori dramatici, şi conducători de trupe teatrale.

Studiile l-a urmat în şcoala primară (1860-64) la Ploieşti; gimnaziul (1864-67) la Ploieşti; urmează apoi cursuri de artă dramatică la conservatorul din Bucureşti.

Debutul are loc în revista Ghimpele (1863).

Ocupă o serie de funcţii mărunte. Este copist, corector, mai tărziu gazetar. Colaborează la mai multe ziare şi reviste (Creatorul,Claponul,Alegătorul liber,Unirea democratică). În 1978 Titu Maiorescu îl cheamă la redacţia ziarului Timpul. Eminescu îl întroduce la Junimea, unde îşi citeşte prima comedie O noapte furtunoasă.

· Perioada marilor creaţii dramatice: O noapte furtunoasă (1879), Conul Leonida faţă cu reacţiunea (1879), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885), Năpasta (1890)

· Perioda prozei scurte: volumul Momente (1901), volumul Nuvele şi povestiri (1908)

Urmează un moment greu în viaţa lui Caragiale: procesul Caion. Acuzat pe nedrept plagiat (copiat), apărat la proces de Barbu-Stefănescu de la Vrancea. Caragiale şi-a înaintat operele academiei spre a fi premiate, dar ei au fost respinse. Nemulţumit din 1905 se stabileşte la Berlin. Stabilirea la Berlin n-a însemnat însă o rupere totală de cei de acasă, asfel în anul 1907 în timpul răscoalelor ţărăneşti Caragiale a scris un pampflet 1907. Din primăvară până în toamnă. Scriitorul se stinge din viaţă în Berlin la 9 iunie 1912. Este adus în ţară şi îngropat în Bucureşti la cimitirul Belu.

Momente şi schiţe

George Ronetti la apariţia volumului Momente afirma (1901): Nu momente maiestre, monumente! Momentele şi schiţele sunt mici instantanee de viaţă, prin care ne oferă o imagine complexă, a societăţii timpului. Critica literară a remarcat talentul excepţional a lui Caragiale, în surprinderea unor aspecte semnificative ale vieţii intime şi publice, în realizarea unei tipologii variate şi reprezentative. Marea performanţă a lui Caragiale este că realizează aceste lucruri pe un spaţiu mic, două-trei-patru pagini. Deci prima caracteristică esenţială a acestor proze este conciziunea. În aceste proze scurte se observă talentul dramaturgului prin ştiinţa dialogului foarte scurt, dar care individualizează spihologii. O replică demonstrează de multe ori nivelul de cultură, interesul dominant, psihologia personajului. Din două trei trăsături Caragiale sugerează un caracter. Înscenarea este prezentă şi aici prin preţioase observaţii, comentarii ale autorului. Caragiale are o viziune critică, satirică asupra realităţii. Aceste proze scurte alcătuiesc un adevărat mozaic realist, satiric al societăţii contenporane autorului. Foarte variate din punctul de vedere a conţinutului, momentele şi schiţele ne oferă o imagine cuprinzătoare a instituţiilor, moravurilor epocii: şcoala: Un pedagog de şcoală nouă, Dascăl prost, Bacaloriat; demagogia politicienilor: Amicul X, Triumful talentului; justiţia: Petiţiune, Articolul 214, Arendaşul român, Tempora; inmoralitatea vieţii de familie: Tren de plăcere, Mici cadouri; educaţia greşită din unele familii burgheze: Vizită, D-l Goe; presa: Triumful talentului, Telegrame.

Comicul:

Şi în prozele scurte comicul este bine realizat, ascuzând pe fiecare dată satira. Caragiale valorifică şi în proza scurtă o serie de procedee noi, ca de exemplu oratoria, rupturile la nivelul limbajului (La căldură), libajul bombastic din presă. Efectul este comic şi satira în acelaşi timp vizând incultura, demagogia, suficienţa. O altă trăsătură este caracterul dramatic în sensul că prozatorul se bazează pe dialog, pot fi oricănd dramaturizate.

REZUMAT ROMANA - MAITRYI

Maitreyi:

A aparut in 1933, cind deja M. Eliade era celebru, pentru ca scrisese numeroase studii si eseuri, studiase in India si calatorise foarte mult. Romanul este o capodopera a ciclului Indian ce cuprinde volumele: „Izabele si apele diavolului”, „India”, „Secretul doctorului Hanigberger”. Maitreyi este o experienta morala si un roman care a sporit seria miturilor umanitatii. Protagonistii sunt misterioasa indianca Maitreyi (personaj real, fica unui mare filozof) si continentalul Allan, alias M. Eliade, care o cunoaste in perioada studiilor din India. Povestea lor este „o monografie a tulburarii” desfasurata dealungul a 15 capitole. Stilul este original, subordonat autenticului, imbinind jurnalul, corespondenta, eseul, reportajul si povestirea la persoana I, a unor amintiri a eroului. Mitul fecioarei bengaleze se constituie treptat si dramatic, incepind cu primele capitole unde notatiile din jurnal sunt lapidare si reci si sunt complectate cu amintirile eroului. Pe Allan Maitreyi nu-l atrage initial, gasind-o chiar urita „cu ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase, cu sinii puternici de fecioara bengaleza, crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt”. Devine apoi curios pentru ca „nu izbuteam sa inteleg ce taine ascunde faptura aceasta”. O urmareste tot mai atent, mai ales dupa ce va locui in casa inginerului Narenda Sen, protectorul si tatal fetei. Este pentru el tot mai fermecatoare, datorita cunostintelor vaste pe care le are, dar uneori ii este antipatica din cauza ca elita calcutei o considera chiar geniala. El constata cu luciditate „fara indoiala e cea mai talentata si enigmatica fata din cite am cunoscut, dar eu pur si simplu nu pot sa fiu casatorit”. Allan o invata pe Maitreyi franceza in schimb invata de la ea bengaleaza, isi schimba autografe pe carti si reviste, isi viziteaza reciproc camerele, isi spun istorisiri, rid si pling, vorvbesc despre casatoria indiana. Allan este hotarit sa renunte la celibat, trairile lui sunt din ce in ce mai incandescente, asa cum este cea cunoscuta de erou intr-o seara pe veranda intr-un ceremonial al atingerii picioarelor goale. Jocul acesta, cunoscut numai indienilor, este insusit de europeanul Allan cu beatitudinea simturilor. El devine astfel fericitul partener al Maitreyiei. In copila indiana coexista nevinovatia virginala si rafinamentul trairii patimase, copila de 16 ani de o inocenta primitiva, ce traieste fericirea pomului ei numit „7 frunze”, dar si eruditia, care tine conferinte profund apreciate de un auditoriu select. Unul dintre momentele care ne apropie de punctul culminant al apropierilor este acela cind fata ii povesteste despre iubirea si veneratia ei pentru Guru-ul ei Robi (Tagore) de la care primise acea manta aparatoare de pacate si protectoarea destinului ei. Odata cu aceasta destainuire Maitreyi ii da si cutia cu insemnele amintirilor, o suvita din parul ei alb. Ea ii daruieste astfel iubitului prezentul ei purificat prin ruptura cu trecutul. Eroul este tot mai dezorientat, se hotareste s-o ceara in casatorie, convins ca familia abia asteapta acest moment insa apare un nou moment de deruta cind Maitreyi il roaga disperata „lor sa nu le spui ... n-au sa primeasca niciodata sa fiu sotia ta”, „ trebuia sa te iubest tot timpul, de la inceput, ca un frate”. Acest posibil recurs ii revitalizeaza sentimentele. Allan se hotareste sa treaca la hinduism. Maitreyi este hotarita sa-l infrunte pe tatal ei si intreaga familie, raminind devotata doar implinirii cuplului prin casatorie. Urmeaza pagini pline de poezie in care sunt descrise plimbarile celor doi, plimbari care vor fi platite scump mai tirziu, cind Chabu va divulga parintilor scena vazuta in padure si va determina declansarea rupturii. La Lacuti Maitreyi oficieaza mirifica lor logodna, dupa un ceremonial sacru, ireal de frumos, eveniment care marcheaza punctul culminant al iubiriilor. Una din cele mai frumoase pagini ale romanului prezinta acest ritual al „nuntii in cer”. Allan se retrage in Himalaya pentru a se „vindeca” printr-o singuratate deplina; din octombrie pina in februarie aude si simte un singur suflet, cel al Maitreyiei, care ii telefoneaza si ii scrie. Ea sufera pedepse tiranice de la tatal ei pentru ca incalcase legile traditionale. In numele iubirii ei pentru Allan incearca sa forteze destinul prin toate mijloacele. Daruindu-se vinzatorului de fructe spera sa fie izgonita de tatal ei pentru a-l urma pe Allan. Nefericita Maitreyi amestec de mister al eternei feminitati, este totodata purtatoarea enigmei unei Otilii asiatice dar si a dramelor eroinelor care au devenit si au ramas un mit prin marea lor dragoste cunoscute sub denumire de cupluri celebre ca Tristan si Izolda sau Romeo si Julieta. In Himalaya Allan se va vindeca doar la o a doua incercare de a iubi o femeie. Prima incercare il arata in relatia cu o tinara muzicanta evreica tinara care-l ispiteste prin neobisnuitul ei idealism. Eroul se simte dezgustat de sine dupa aventura pa care o are cu evreica, pentru usurinta cu care a avut aceasta legatura. Cea de-a doua incercare este o tinara care ii ofera mincare, adapost si dragoste. De la ea dobindeste puterea credintei ca „viata aceasta e o minune”. Asteapta plecarea din India ca pe o izbavire, dar cu acelasi sentiment al nedumeririi in fata Maitreyiei, un mit etern inchis pentru el. Pe Allan nu-l mai atinge vraja sacrei Devi, chiar cind il numeste soarele ei, zeul de aur si pietre scumpe. Neputindu-se intilni in acest spatiu, tinarul european se desparte de aceasta fata cu sentimentul culpei, usor de descifrat in cuvintele asezate ca motto penttu roman: „iti mai amintesti de mine Maitreyi? Si daca da ai putut sa ma ierti?”. I se da un raspuns celebru dupa 42 de ani cu o replica ce poarta semnatura Maitreyi Devi, intitulata „Dragostea nu moare”.

REZUMAT ROMANA - ROLUL LUI ARGHEZI IN LITERATURA

Locul lui Tudor Arghezi în literatura româna

Arghezi în timpul vieţii sale a scris atât poezii, cât şi proză.

Din cadrul operelor în proză amintim lucrări mai mici ca: Icoane de lemn (1929), Poarta neagră (1930), Tablete din ora de Kuty (1933), Bilete de papagal (1946), Pagini din trecut (1955), Lume veche, lume nouă (1958), Tablete de cronicar (1960), Cu bastonul prin Bucureşti (1962), Răzleţe (1967); şi romane ca: Ochii maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-vestire (1936), Lina (1967).

Poeziile sale au apărut în volume ca: Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Versuri de seara (1935), Hore (1939), Una sută una poeme (1947), 1907-Peizaje (1955), Cântare omului (1956), Stihuri pestriţe (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadenţe (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967). În aceste poezii scriitorul abordează mai multe teme.

În cadrul poeziei filozofice urmăreşte ars poetica în poeziile Rugă de seară, Testament, Portret; lirica sociogonică în “Cântarea omului”; şi lirica existenţială în căutarea lui Dumnezeu şi în confruntarea cu moartea. În Psalmi poezia filozofică argheziană se adapă din singurătatea, ca fiinţa gânditoare a omului pe pământ. Sursa ei se află în permanenta căutare a unui "Dumnezeu" care refuză a se arăta şi care determină o stare sufletească de permanentă pendulare între credinţă şi tăgadă. Poetul acceptă şi refuză succesiv existenţa dumnezeului, trecând prin cele mai felurite şi contradictorii stări de spirit .Eşecul lui Arghezi de a ajunge la revelaţia divină l-a condus pe acesta la o viziune panteistică asupra vieţii atâta vreme cât cerul rămâne mut. În tema confruntării omului cu moartea distingem trei atitudini:

a.) spaima de nefiinţă, de neant (Duhovnicească)

b.) acceptarea ca pe un dat firesc, in sens mioritic, a morţii (De-a v-aţi ascuns)

c.) spaima de moarte care este atenuată de gândul că, atât cât trăieşte, omul se ilustrează prin realizările şi împlinirile sale (De ce-aş fi trist ?).

Poezia socială în concepţia lui Tudor Arghezi este una de angajare socială, de participare activă la transformarea naturii şi a omului însuşi, a societăţii aşa cum vedem în Rugă de seară, Testament, Belşug, Plugule, Caligula, Blesteme, Cântare omului, 1907-Peizaje.

Poezia erotică arghezienă se resimte de influenţa eminesciană. Poezii de dragoste întâlnim în volumele Cuvinte potrivite (Melancolie, Toamna, Despărţire, Creion (obrajii tăi mi-s dragi), Creion (Trecând pe puntea-ngustă)) şi volumul Versuri de seară.

Două atitudini se pot defini in trăirea sentimentului de dragoste:

a.) Una de reticenţă, de amânare a clipei erotice (Melancolie, Creion (Obrajii tai mi-s dragi)

b.) Împlinirea erotică care este urmărită şi exprimată în ambianta universului casnic din care natura vegetală şi animală, în toată bogăţia, varietatea şi splendoarea ei, nu poate lipsi.

Femeia devine stăpâna acestui univers, ea fertilizează acest univers în care bărbatul devine sub influenţa pozitivă a femeii un luptător şi un demiurg (Mireasa, Căsnicie, Mirele).

Urmărind Poezia jocului, a boabei şi a fărâmei observăm că Tudor Arghezi continuă tradiţia lui Emil Gîrleanu şi a lui George Topîrceanu în descrierea universului mărunt, al vieţuitoarelor fără cuvânt. Nicăieri ca până la el lumea vieţuitoarelor fără cuvânt, de la gâzele minuscule, la felurimea păsărilor (cocoşi, rândunele, vrăbii, lăstuni, etc.) şi patrupedelor casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc.) n-a căpătat un contur mai unitar şi mai complex zeitatea umană, în cele mai felurite ipostaze, de la copil până la matur. Poetul se coboară până la dimensiunea ludică a vieţii. Din toată această poezie (Cântec de adormit Miţura, Versuri de seară, Buruieni, Mărţişoare, Cartea cu jucării, Copilăreşti, Prisaca ), reiese gingăşie, inocenţă, prospeţime si delicateţe. Universul e mărunt, atitudinea e de joc, dar meşteşugul poetului e neîntrecut şi metafora se insinuează firesc în text pentru a sublinia că esenţele cele mari ale vieţii există şi în lumea măruntă de cele mai multe ori adevărate şi mai convingătoare ,în orice caz statornice, decât in lumea gravă a oamenilor.

REFERATE ROMANA - POVESTEA LUI HARAP ALB

Ion Creanga

Povestea lui Harap-Alb

Fara indoiala o capodopera, “Povestea lui Harap-Alb” este cel mai reprezentativ basm al lui Creanga, nu pentru ca in el sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalitatilor narative specifice basmului, ci pentru ca releva constiinta scriitoriceasca a autorului, faptul ca opera literara este o plasmuire artistica a realitatii cu multiple valente psihologice, etice si estetice.

Povestile lui Creanga au un caracter realist, fantasticul fiind puternic individualizat si umanizat.

Structura compozitionala are ca element constitutiv calatoria intreprinsa de Harap-Alb, care devine un act initiatic in vederea formarii eroului pentru viata.

Inca de la inceput, fiul cel mic al Craiului isi va dovedi calitatile deosebite, fiind afectat de dojana tatalui mahnit de nereusita celor doi baieti mai mari. Prin mila si bunatate craisorul castiga sprijinul Sfantei-Duminici care il va ajuta sa‑si gaseasca un cal pe masura. Odata ce voinicia tanarului a fost dovedita, tatal tine sa il instruiasca, dandu‑i o serie de sfaturi intelepte, rezultat al unei indelungate experiente de viata.

Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor parintesti, eroul fiind nevoit sa refaca experienta tatalui, pe care calul il purtase, in tinerete, prin aceleasi locuri. Intalnirea cu Spanul este, deci, o reluare a vesnicului conflict dintre cele doua forte, simboluri ale binelui si raului. Spanul, impostor, ajuns nepotul imparatului Verde, vrand sa‑l piarda, il supune pe Harap‑Alb la diferite incercari. Construite cu o arta desavarsita, episoadele in care eroul este trimis sa aduca salati din gradina ursului, pielea cerbului din padure si pe fata imparatului Ros, sporesc tensiunea narativa. Cea de‑a treia incercare presupune la randul ei alte “trei” probe, cifra 3 revenind in mai multe randuri, ca si in basmele populare.

Incercarile la care este supus sunt menite a‑l pregati ca viitor conducator, mostenitor al unchiului sau, dar si in vederea casatoriei, prin stapanirea “farmazoanei cumplit” care era fata imparatului Ros. Toate obstacolele sunt depasite cu bine cu ajutorul: furnicilor, albinelor si a lui Gerila, Setila, Pasarila‑Lati‑Lungila, Flamanzila, Ochila.

In final, Harap‑Alb, ajutat de calul nazdravan, este repus in drepturi, iar Spanul este demascat si pedepsit.

In desfasurarea epicului, personajele sunt puternic umanizate, ceea ce permite individualizarea lor si creare unor psihologii complexe, pe care nu le intalnim in basmul popular.

Harap‑Alb devine un erou exemplar, nu prin insusiri miraculoase (cum se intampla in basmele folclorice), ci prin extraordinara lui autenticitate umana. Stapanit adeseori de fric, plin de naivitati si slabiciuni omenesti, este nevoit sa dea primele probe de curaj si barbatie. Bunatatea si mila il situeaza in registrul simbolistic al fortelor binelui. Prin ele isi face ajutoare care il scot din impas. Infrangerea propriilor slabiciuni in procesul anevoios al devenirii il conduce la dobandirea constiintei de sine si a libertatii sale morale. Eroul individualizat si prin nume are de infruntat multe primejdii fara de care destinul sau de conducator intelept, receptiv la durerile si suferintele celor multi nu s‑ar fi implinit.

Lui Harap‑Alb ii este opus Spanul, simbol al fortelor raului, intruchipand inumanul. Ca si in cazul celorlalte personaje, scriitorul isi mentine atitudinea realista.

Prefacut, schimbandu‑si infatisarea, manifestand o falsa solicitudine, Spanul reuseste sa‑l determine pe fiul de crai sa‑l tocmeasca in slujba sa, in ciuda sfatului parintesc. Odata ajuns sluga, el isi construieste un plan minutios de supunere a stapanului sau. Prin viclenie si stratagema diabolica, reuseste sa‑l subordoneze, schimband astfel identitatea fiului de crai. In continuare, impostorul se comporta ca un adevarat tiran, injosindu‑l pe erou in orice fel posibil. Neindurator, il supune pe Harap‑Alb unor incercari menite a‑l duce la pieire. In final, este demscat si pedepsit, in numele dreptatii si al demnitatii, aspiratii etern umane.

Cei 5 nazdravani care il insotesc pe Harap‑Alb se inscriu tot in sfera umanului, reprezentand un portret grotesc‑caricatural in care o trasatura dominanta este ingrosata pana la limita absurdului si capata dimensiuni fantastice. Fiecare il ajuta pe crai sa treaca probele la care il supune imparatul Ros, drept rasplata pentru omenia sa. Prin ei, Harap‑Alb constata ciudateniile firii omenesti, avand astfel prilejul sa cunoasca mai bine psihologia umana si sa constate ca “tot omul are un dar si un amar”.

In “Povestea lui Harap‑Alb” Creanga a retopit structuri epice traditionale, intr‑un stil puternic individualizat care poarta amprenta modernitatii. Astfel, de inspiratie folclorica sunt: tema (triumful binelui asupra raului) si motivele (calatoria, petitul, muncile, proba focului, incercarea puterii, izbanda mezinului, casatoria), personajele (Craiul, Verde‑imparat, Imparatul Ros, fata acestuia, Spanul, Harap‑Alb), ajutoarele eroului (Gerila, Setila, Sfanta Duminica, regina furnicilor, si cea a albinelor, calul, etc.), elementele miraculoase (apa vie, apa moarta), fuziunea dintre real si fabulos (se trece de la real la fantezie fara sa se faca distinctie intre cele doua planuri), limbajul caracterizat printr‑o aparenta simplitate si oralitate (determinata de prezenta exclamatiilor, interjectiilor, a verbelor imitative, a onomatopeelor; repetitia formulelor tipice basmului, precum si frecventa dialogului si monologului).

Dar elementele populare nu exclud pe cele care confera povestirii o certa nota de originalitate. Referitor la specificul artei literare, scriitorul individualizeaza cu ajutorul detaliilor si dramatizeaza actiunea prin dialog.

La nivel fantastic, personajele sunt umanizate, nu numai prin comportament si mentalitate ci si prin limbajul ce permite o localizare. Personajele devin astfel niste tarani care vorbesc in grai moldovenesc.

Alta dominanta a scrisului sau o reprezinta placerea de a spune, verva si optimismul. Pentru a obtine o veselie contagioasa, Creanga apeleaza la o variata gama de mijloace artistice: exprimarea poznasa, mucalita (“Sa traiasca 3 zile cu cea de‑alaltaieri”), ironia realizata prin folosirea diminutivelor (“buzisoare”, “bauturica”), zeflemisirea (“Tare mi‑esti drag !… Te‑as baga in san, dar nu‑ncapi de urechi”), caracterizarile pitoresti, prezentarea unor oameni si scene comice, utilizarea unor porecle si apelative caricaturale (“Buzila”, “mangositi”, “farfariti”) sau a unor vorbe de duh (“Da‑i cu cinstea sa peara rusinea”).

Nota de originalitate a basmului este conferita si de eruditia paremiologica. Creanga citeaza la tot pasul proverbe, zicatori, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de intelepciune populara si le introduce in text prin expresia : ”vorba ceea”. Procedeul are o mare frecventa si, datorita lui, Creanga a fost comparat cu Anton Pann si amandoi cu marele scriitor francez Rabelais.

O alta nota distincta o da libajul folosit: majoritatea cuvintelor sunt de origine populara, unele cu aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme, in timp ce neologismele apar foarte rar.

Particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui Creanga ramane insa exprimarea locutionala ce creaza un relief unic al frazei romanesti.

Ca si in “Amintiri din copilarie”, autorul se implica in poveste, limbajul capatand o puternica tenta afectiva exprimata prin interjectii, exclamatii sau dativul etic. De asemeni, metaforele lipsesc cu desavarsire, lasand locul comparatiilor (de fapt, figurii de stil generalizate, devenind expresii consacrate de uz).

Sintaxa frazei este orala, deoarece cuvintele curg dupa o ordine a vorbirii si nu a scrisului.