REZUMAT ROMANA - OLTUL - GOGA

Oltul

Rascolitoare prin mesajul ei patriotic, poezia este o patetica chemare la lupta pentru redesteptarea la lupta a romanilor din Transilvania, de la inceputul acestui veac. Si aici, poetul vorbeste ca un tribun, in numele tuturor; “Oltul” devenind aporape o rugaciune adresata unei zeitati ocrotitoare, mantuitoare de rau, capabila sa adune fortele, sa le amplifice si sa razbune. Ca si in alte poezii, retorica tanguirii preia un vocabular adecvat: “tainuita jale”, “lacrimile noastre”, “durerea unui neam” etc.

In versurile lui Goga, Oltul este un interlocutor uman. Permanenta in spatiul geografic si etnic al tarii, biografia raului figureaza intreaga istorie a poporului roman. Ideea identitatii dintre Olt si destinul tarii, se desprinde inca din prima strofa a poeziei: “Marita fie dimineata / Ce-a savarsit a noastra nunta”. Prin personificare, Oltul devine un simbol al puterii ancestrale a romanilor, subjugata temporar. O puternica metafora subliniaza infratirea de suflet cu Oltul, martor al tristetii unui popor osandit: “Si cate cantece si lacrimi / Nu duce valul, calatorul”.

Partea a doua a poeziei, o evocare, reinvie imaginea vremurilor glorioase de altadata. Oltul este infatisat de poet in postura legendara de haiduc, “frate plansetelor noastre”, caruia “domni vicleni” vroiau sa-I fure libertatea si, odata cu ea, sa sfarame “sfanta noastra lege”. Lupta impotriva cotropitorilor era dusa la chemarea raului, de catre “feciorii mandrei Cosanzene”. Vremuri eroice, in care “codrul chiotea, viteazul”, iar biruinta era rasplata vitejiei.

Imaginea vremurilor de demult este in contradictie cu osanda la care este supus Oltul. Destinul sau este destinul unei natiuni subjugate de o putere straina, vremelnica. “Slavite farmituri a vremii…/ De mult v-au ingropat valeatul / Neputincios pari si tu astazi- / Te-a-ncins in lantuir imparatul”. Disperarea se revarsa in imagini apocaliptice, ale razbunarii mantuitoare de suferinte. Poetul implora forta ancestrala a raului sa verse “pagan potop de apa”; suntem in fata unui potop biblic, singura cale de depasire a impasului tragic in care se afla poporul nostru impreuna cu Oltul.

Ideea unirii destinelor este evidentiata: “Sa-ti aduni apele toate- / Sa ne mutam in alta tara…”.

Prezenta Oltului in creatia poetica a lui Goga nu este deloc singulara in literature romana. Pornind de la folclor, si alti autori l-au inclus in operele lor: Gr. Alexandrescu “Umbra lui Mircea. La Cozia”, George Cosbuc “Dunarea si Oltul”, Ion Pillat “Cozia”, Geo Bogza “Cartea Oltului”.

REFERAT ROMANA - CARACTERIZAREA LUI APOSTOL BOLOGA

Pădurea Spânzuraţilor - Caracterizarea lui Apostol Bologa

Este prototipul generaţiei de intelectuali ardeleni siliţi într-un anumit context social-politic să lupte sub steag duşman. Autorul însăşi a precizat că a vrut ca Apostol Bologa să reprezinte şovăirile generaţiei sale. Sinteză de realism social şi psihologie romanul proiectează eroul în condiţiile tragice ale omului aflat în situaţii limită. El căutîndu-se pe sine parcurge un destin tragic.

Nicolae Manolescu arată că drama lui Apostol Bologa izvoreşte din nevoia de opţiune personală şi neputinţa de a rezista unor imperative exterioare conştiinţei.

De la începutul romanului personajul se autocaracterizează: „eu însumi deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin”. Îi vorbeşte lui Klapka despre fapta lui Svoboda ca despre o crimă: „a fost prins tocmai cînd a vrut să treacă la duşman înarmat cu hărţi şi planuri”. Ca membru al Curţii Marţiale îl va condamna şi va participa la execuţie.

Cuvintele datorie, ordine, lege sunt mereu pe buzele lui Apostol. Luptător pe diferite fronturi din Galiţia şi Italia se comportă vitejeşte săvîrşind acte de bravură pentru care pirmeşte decoraţii şi este numit membru al Curţii Marţiale. Orgolios şi ambiţios Bologa se înrolează voluntar în armată dorind să-i demonstreze Martei că este şi el capabil de fapte eroice. În timpul studiilor la Budapesta se conturează concepţia lui de viaţă crezînd atunci că războiul este „adevăratul generator de energie” şi că „fiecare trebuie să ne facem datoria faţă de stat”.

Curînd această concepţie de viaţă se prăbuşeşte căci îşi dă seama că ea n-a izvorît din liberă alegere ci i-a fost impusă de o anumită conjuctură. În acest moment se declanşează drama lui Apostol cauzată în primul rînd de opoziţia ce apare între conştiinţa umană şi imperativul datoriei exterioare. Autorul examinează minuţios cele trei ipostaze sociale şi morale în care e silit să trăiască eroul în raport cu statul, naţiunea şi patria.

Bologa se autodescoperă cînd îşi dă seama că a fost martor implicat al executării unui om. Îl obsedează privirea lui Svoboda, simte că „flacăra din ochii comandantului” i-se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. Îl fascinează privirea „dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o iubire uriaşă”. Din replicile date lui Klapka rezultă dorinţa eroului de a-şi întări convingerea că a procedat corect. Concepţia de viaţă a lui Bologa se schimbă. El va evada din aria eroismului adolescentin din sfera primei iubiri. El nu mai este orgoliosul locotonent din armata austro-ungară.

Privind spre trecut el îşi spune „pînă azi am fost un alt om, imi face impresia cînd mă uit înapoi c-am purtat în mine viaţa unui străin”.

Trezirea sentimentului naţional îl face să descopere ce înseamnă o existenţă plină de sens cum a fost cea a tatălui său şi să acţioneze după cum îl îndruma el: „ca bărbat să-ţi faci datoria, şi să nu uiţi niciodată că eşti român”. Reacţiile lui sunt acum generate de conştiinţa naţională. Discuţia cu Klapka dovedeşte că Bologa a hotărît să dezerteze dacă va trebui să lupte în Ardeal. Nu poate dezerta deoarece are loc un atac, este rănit şi după o perioadă de spitalizare va merge acasă unde rupe logodna cu Maria. Îl roagă pe Karg să nu fie trimis pe frontul din Ardeal dar acesta îl refuză. Este numit la un birou de muniţii, se logodeşte cu Ilona şi are revelaţia adevăratei iubiri. Cînd este numit în juriul Curţii Marţiale ca să judece nişte ţărani români el dezertează fără a lua măsuri de precauţie. Este prins de Varga, judecat de Tribunalul Militar şi condamnat la moarte prin spînzurătoare.

Finalul romanului construit în dimensiunile spaţiului mioritic adecvat trecerii în nefiinţă este o adevărată transcedere cosmică: „Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întîrziate. Crestele munţilor se desemnau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în făţă lucea tainic Luceafărul vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreagul cu ochii însetaţi de lumina răsăritului.”.

Apostol Bologa moare ca un erou. El întruchipează setea de libertate a popoarelor subjugate din imperiul Austro-Ungar.

REZUMAT ROMANA - RUGACIUNE - GOGA

Rugaciune

Poezia motiveaza crezul poetic ce strabate intreaga opera a lui Goga. Titlul semnifica atitudinea de smerenie a poetului in fata Divinitatii, pe care o implora sa-I dea puterea de a canta aspiratiile si suferintele celor multi. Invocatia este patetica, ea impresioneaza prin gestul de umilinta care insoteste ruga.

Discursul poetic reflecta crezul artistic privind izvoarele si originalitatea artei, ca expresie a misiunii artistului in societate. Exponent al unei colectivitati etnice, poetul simte povara raspunderii sale (“Nu mor stramosii niciodata / Razboiul lor in noi si-l poarta”). Cele sase strofe, oranduite intr-o simetrie compozitionala, vorbesc despre caracterul militant al poeziei si misiunea sociala a poetului. Repetarea obsesiva a pronumelui personal la persoana I (eu, -mi, pe mine), in relatie directa cu pronumele de persoana a II-a (tu, tale, tine), frecventa substantivelor in vocativ (parinte, Doamne, stapane) si adresarea directa prin imperativul verbului (oranduie, dezleaga, sadeste, da, alunga) sustin tonul confesional si implica sensul de ruga fierbinte si staruitoare, izvorata dintr-un suflet ravasit de durere.

In prima strofa, concentrarile metaforice de o rara expresivitate: “In drum mi se desfac prapastii / Si-n negura se-mbraca zarea”, anunta doar motivul discursului si situeaza eul liric in postura de cautator al drumului autentic in arta. Dezorientarea si senzatia de gol psihic sunt potentate prin frecventa epitetului apreciativ: “Ratacitor, cu ochii tulburi / Cu trupul istovit de cale” ce motiveaza atitudinea si gestul de implorare. Versurile constituie de fapt concluzia fireasca a strofei, concentrata in final intr-o metafora-simbol: “Parinte-orandui-mi cararea!”. Prin substantivele si verbele alese din aceeasi familie semantica (drum, cale, carare; cad, se desfac, caut, oranduie) intuim directia ascendenta a demersului artistic.

In urmatoarele doua strofe deslusim cu pregnanta preocesul de creatie si intelegem ca in viziunea lui Octavian Goga actul poetic inseamna zbucium si traire puternica, care presupun transfigurarea in arta a vietii si nazuintelor unei colectivitati. Printr-o constructie enumerativa in care sporul de frumusete si armonie este creat de melodia simbolurilor metaforice (“Da-mi cantecul si da-mi lumina / …da-mi raza soarelui de vara”), apare evidentiata ideea ca opera de arta exploreaza prin forme specifice, tainele lumii si farmecul vietii, dand glas sentimentelor umane de dragoste si ura, de bucurie si tristete. Tonalitatea solemna a versului este potentata prin repetarea verbului si prin asezarea lui la inceputul versului.

In ultimele trei strofe, cuvantul devine mult mai dinamic si mai clocotitor, iar versul - un strigat de durere. Definind printr-o suita de substantive specifice lexicului sau poetic (durere, lacrimi, amarul, truda) obiectul discursului sau patetic, poetul pare ca isi cheama confratii nu numai sa fie martori ai istoriei, ci si fauritorii ei. Artistul trebuie sa fie un glas smuls din vaierul celor multi. El poarta armura si intrezareste in clocotul maniei inabusite si al razvratirii tumultoase nadejdea celor multi. Treptat, tonalitatea versurilor devine tot mai aspra, pana ce izbucneste impetuos in final: “In suflet seamana-mi furtuna / Sa-l simt in matca-I cum se zbate”.

REZUMAT ROMANA - CONCERT DIN MUZICA DE BACH

CONCERT DIN MUZICA DE BACH

de H.P. Bengescu

Alături de L.Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu este întemeietoarea unui roman modern, utilizând analiza psihologică. Ea este creatoarea în literatura română a romanului citadin, analist la sufletului femenin. Romanul Concert de muzică de Bach aparţine seriei de romane-cronică de familie, cronica familiei Hallipa. Ciclul de romane cuprinde: Fecioare despletite (1926); Concert de muzică de Bach (1927); Drum ascuns (1932) şi Rădăcinile (1938). In acest ciclu de romane se înfăţişează evoluţia mai multor familii din clanul Hallipa, care au reuşit să se îmbogăţească, iar urmaşii acestora manifestă o lipsă de interes pentru acumulare, descoperind luxul şi deliciile lumii mondene. Concert de muzică de Bach prezintă imaginea burgheziei tinere româneşti, dezvăluind deficienţele ei, precum snobismul şi parvenitismul. Nu sunt acţiuni propriu-zise, ci mai mult comentarii şi analize. In roman este prezentată soarta a trei grupuri principale: familia Elenei Drăgănescu-Hallipa, casa prinţului Mazenţiu şi cea a profesorului Rim. Tema principală în jurul căreia gravitează existenţa personajelor este pregătirea unui concert de muzică, concertul oferit de doamna Elena Drăgănescu familiei, rudelor şi prietenilor. Acest concert este un eveniment muzical dar care de fapt este pretextul unei reuniuni mondene a familiei. In timpul acestor pregătiri se vor hotărâ destinele personajelor: începutul iubirii dintre Elena Drăgănescu şi muzicianul Victor Marcian, sunt urmărite eforturile de parvenire a „făinăresei” Ada Razu, căsătorită cu prinţul Maxenţiu. Dar defapt Ada Razu este atras de farmecul lui Lică Trubaduru, dar şi de ascensiunea politică şi materială a acestuia. Profesorul Rim este căsătorit cu Lina, care avusese în tinereţe legături cu Lică Trubadurul. Copilul născut din această legătură, Sia, o fată urâtă, greoaie, stângace, este prezentat ca fala lui Lică Trubaduru şi o mamă necunoscută. In tot cursul romanului se insistă asupra eforturilor personajelor ca familia să pară, din exterior, nealterată, cu toate că fiecare dintre ei ştiu originile obscure ale unor snobi (Ada Razu, Maxenţiu), păcatele morale (Lina, Lică Trubaduru), relaţiile dubioase dintre personaje, filiaţii, personaje groteşti şi patologice (gemenii Mika-Le, Rim). Personajele se prezintă cu o imagine dublă: exterioară (masca) pentru aparenţe şi lumea interioară stratificată. Scriitoarea descrie atât suferinţele fizice (tuberculoza lui Maxenţiu) cât şi suferinţele morale ale personajelor. Concertul este precedat de înmormântarea Siei, la care personajele se întâlnesc în faţa morţii, fiecare cu gândurile şi preocupările lui. Personajele sunt supuse unei adânci analize ale conştiinţei. Tehnica portretistică este modernă - un personaj prezentat cu multiple şi variate imagini. Acelaşi personaj are multiple ipostaze în funcţie de situaţia în care se află şi de oamenii cu care vine în legătură.

REFERATE ROMANA - O SCRISOARE PIERDUTA

I. Luca Caragiale, O scrisoare pierdutã

Punctul cel mai înalt al dramaturgiei lui Caragiale, O scrisoare pierdută, este în acelaşi timp cea mai valoroasă comedie din literatura romănă. Satiră a moravurilor politice şi familiale din ultimele decenii ale secolului trecut, comedia aduce în scenă evenimentele legate de fixare candidatului guvernamental în capitola unui judeţ de munte.

În O scrisoare pierdută partizanii a două fracţiuni de grupări guvernamentale aparţinînd claselor posedante se duşmănesc, se luptă şi se impacă. Ridicolul lor este subliniat şi mai mult prin înconsecvenţa dintre intransigenţa lor iniţiată şi compromisul final la care ajung.

Acţiunea se petrece în anul 1883, într-un oraş de provincie, capitală a unui judeţ de munte. Sîntem în preajma alegerilor pentru reviziurea constituţiei. Lupta se dă între guvernamentali şi independenţi din o poziţie. Candidaţii la deputaţie ai celor două organizaţii locale sînt, Farfuridi şi Nae Caţavencu. Caţavencu, vechi politician, ştie că succesul este condiţionat de sprijinul organizaţiei guvernamentale şi, spre a şi-l asigura, ajutat de împrejurări, foloseşte şantajul. Descoperind la Cetăţeanul turmentat o scrisoare de amor trimisă de prefectul Ştefan Tipătescu soţiei lui Trahanache, Zoe, şi-o însuseşte pentru ca, după aceea să ameninţă cu publicarea ei în Răcnetul Carpaţilor, în cazul cînd nu va fi susţinut. Asupra lui se exercită presiuni, este arestat şi bătut, percheziţionat coriporal şi la domiciliu, i se propun funcţii importante în judeţ, şi moşii, dar Caţavencu rămîne intrasigent în opţiunea sa. Cînd se pare că Caţavencu va obţine voturile organizaţiei guvernamentale, încurcătura se dezleagă în mod neprevăzut: candidatul oficial, desemnat de centru, este Agamemnon Dandanache, iar Caţavencu nu-şi poate pune în aplicare şantajul plănuit. Prins cu o poliţă falsificată şi lipsit de scrisoarea compromitătoare pentru Zoe şi Tipătescu, scrisoare pe care o pierduse în timpul unei întruniri electorale, este nevoit să conducă manifestaţia în cinstea noului ales.

Folosind metoda realismului critic, I. L. Caragiale a intreprins în comedia O scrisoare pierdută o vastă acţiune de demascare, dezvăluind cu o maiestrie excepţioanlă trăsăturile caracteristice vieţii noastre publice sub regimul burgheziei şi moşieriunii. Constituţia şi legile erau călcate în picioare cu dezinvoltura, ori de cîte ori interesele conducătorilor o cereau. În constituţia burgheză erau înscrise inviolabilitatea domiciliului, libertatea cuvîntului, a persoanei, a întrunirilor, a presei, secretul corespondenţei, exprimarea liberă a votului. Dar cine ţine seamă de prevederiile constituţionale? Prefectul Şetafan Tipătescu taie şi spînzură, după bunul său plac. Funcţionarii, unelte docile în mîinile guvernanţilor, execută, umili şi servili, toate ordinele, chiar dacă ele sînt ilegale. Poliţaiul Pristanda repetă aprobator tot ce-i spune prefectul, ticul său verbal (curat) indicînd pe omul lipisit de personalitate, în acord totdeauna cu superiorul.

Scriitorul obeservă că între partidele şi grupările reprezentînd interesele moşieriunii şi burgheziei nu există deosebiri principale. Între ele nu este un conflict adînc ideologic, ci numai o ceartă zgomotoasă pentru putere. Nae Caţavencu, şeful opoziţiei, cere să fie sprijinit de guvernamentali, iar acestia sînt gata, la un moment dat, să-l accepte. În orice caz, el, opozantul, e în fruntea manifestaţiei organizate de tabăra adversă, aflată atunci la putere.

Dramaturgul a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea romnească de la sfîrşitul secolului trecut. Fiecare tip de politician îşi are identitatea sa bine proiectată, trăsăturile sale particulare, îşi trăieşte viaţa sa.

Ştefan Tipătescu este activ, energic, dar impulsiv. Arogant, priveşte dispreţuitor tabăra adversă (Caţavencu, Ionescu, Popescu). Pristanda vede în el posesorul tuturor izvoarelor fericirii: „moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joţică, coana Joiţica”. El priveşte judeţul ca pe propria sa moşie, de aceea propune lui Caţavencu în schimbul scrisorii fel de fel de posturi şi funcţii: un loc în comitetul permanent, postul de avocat al statului, locul de primar, de epitrop efor, moşia Zăvoiul.

ZahariaTrahanache este un bătrîn viclean şi cumpănit, ticul său verbal „aveţi puţintică răbdare” arătînd pe omul care nu se pripeşte. Abil şi viclean găseşte la momentul oportun poliţa falsificată de Caţavencu. Interesele personale îi dictau să nu rupă relaţiile cu Tipătescu, singurul din grupul lor, capabil să susţină partidul. Trahanache aparţine împreună cu Farfuridi şi Caţavencu acelei categorii de personaje al căror ridicol constă în incapacitatea intelectuală în lipsa oricărui rudiment de cultură.

Între Tipătescu şi Trahanache tronează Zoe. Ea conduce, de fapt, judeţul. Conştientă de influenţa pe care o are asupra celor doi, ea face promisiuni.

Farfuridi şi Brînzovenescu sînt inseparabili, apariţia lor fiind de un incontestabil efect comic prin contrastul temperamentelor. Farfuridi este impulsiv, violent, prost, incult. Prin frazele sale stereotip: „Eu, am, n-am să-ntîlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în tîrg” sau „Eu, am, n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din tîrg”, este omul integrat în monotonia şi automatismul vieţii provinciale de odinioară.

Pristanda, lucid, o recunoaşte pe Zoe ca adevărata stăpînă. Pentru a-şi întreţine „famelia mare”, poliţaiul oraşului recurge la toate compromisurile. Linguşitor, hoţ, încalcă conştient legile ştiindu-se apărat de conducători. În acelaşi timp este gata oricînd de trădare, trecînd de partea celui pruternic.

Nae Caţavencu este tipul demagogului politic. Şiret şi volubil, dornic de chiverniseală, practică două profesiuni - avocat şi gazetar. Se adaptează uşor oricăror împrejurări, nu are ticuri verbale ca celelalte personaje, e violent cînd se ştie stăpîn pe situaţie, linguşitor, umil şi servil cînd se ştie vinovat. Arogant, inflexibil cît timp are scrisoarea, devine lipsit de demnitate, tîrîndu-se la picioarele Joiţicăi, acceptînd să conducă manifestaţia cînd nu mai are scrisoarea.

Agamemnon Dandanache mai canalie decît Caţavencu (pentru că nu sestituie scrisoarea), mai prost decît Farfuridi este tipul oportunistului. Crează situaţii penibile confundîndu-l pe Trohanache cu Tipătescu şi considerîndu-l pe acesta soţul Joiţicăi.

Cetăţeanul turmentat reprzintă majoritatea alegătorilor manevraţi de cei puternici după bunul lor plac: „Da, eu cu cine votez?”. Într-un moment de luciditate, la replica lui Tipătescu: „Votează pentru cine pofteşti”, acesta răspunde: „Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă”.

În lupta care se dă pentru locul de candidat oficial (şi nu pentru reuşita în alegeri), se folosesc deci înşelătoria, şantajul, demagogia, trădarea, arme caracteristice pentru regimul trecut, pentru moravurile şi morala claselor exploatatoare. Victoria în aceasta luptă a lui Aganiţă Dandanche, adică a celui mai ticălos şi mai prost dintre toţi, este semnificativă. Scriitorul a vrut să scoată şi mai mult în relief mizeria vieţii publice din timpul său.

Comicul se realizează prin: a.) comic al situaţiilor; b.) comic al intenţiilor; c.) comic al caracterelor; d.) comic de limbaj; e.) comic de nume.

REFERATE ROMANA - UNIVERSUL POETIC - ARGHEZI

Tudor Arghezi - universul poetic

Poezia filozofica arghezianase adapa din singuratatea, ca fiinta ganditoare, omului pe pamant. Sursa ei se afla in permanenta cautare a unui Dumnezeu, care refuza a se arata si determina o stare sufleteasca caracterizata de permanenta pendulare intre credinta si tagada.

Reprezentativi pentru aceasta tema a liricii argheziene sunt “Psalmii”, in care poetul accepta si refuza succesiv existenta dumenzeirii: “Vreau sa te pipai si sa urlu: “Este!””.

Conceptia artistica a lui Arghezi, asa cum se contureaza ea inca de la inceput, este una de angajare sociala. Marele poem ciclic din 1956 “Cantare omului” este o sociogonie urmarind evolutia omului din momentul ridicarii in picioare, pana la dscoperirea tainei tainelor, atomul. Volumul “1907 - Peisaje” (1955) evoca marea zguduire sociala din Romania de la inceputul veacului. In fine, sa nu uitam proza, fie cea pamfletara, fie cea romanesca, avand un si mai vadit caracter social. Dar cel mai reprezentativ volum de versuri pentru aceasta tema este “Flori de mucigai”. Aici i-si gasesste expresia cea mai deplina adeziunea lui Arghezi la “estetica uratului”, careia poetul ii dadea contur in “Testament”: “Din bube, mucigaiuri si noroi / Iscat-am frumuseti si preturi noi”.

S-a afirmat despre poezia erotica argheziana, ca se resimte de influente eminesciene, ceea ce, intr-adevar, nu poate fi tagaduit, dar nici absolutizat.

Poezii e dragoste intalnim inca in volumul “Cuvinte potrivite”, dar reprezentativ pentru aceasta tema este “Versuri de seara”. Doua atitudini se pot deslusi in trairea sentimentului erotic: una de reticenta, de amanare a clipei de iubire (“Melancolie” sau “Creion”); iar cealalta, cand implinirea erotica e urmarita si exprimata in ambianta universului cosmic din care natura vegetala si animala nu pot lipsi. Femeia devine stapana acestui univers, care este patruns de prezenta ei (“Mireasa”, “Casnicie”).

Desi Arghezi nu este singurul poet care s-a lasat fascinat de universul marunt, nicaieri ca la el lumea vietuitoarelor fara grai nu a capatat un contur mai unitar si mai complex. Toate aceste vietuitoare se afla intr-un fel de dependenta afectiva fata de om (“Cantec de adormit Mitura”, volumul “Copilaresti”).

REFERATE ROMANA - DACIA LITERARA

Rolul "Daciei literare" in orientarea culturii si a literaturii romane

In perioada pasoptista (1830-60), se afirma primii nostrii scriitori moderni in cadrul curentului national-popular de la "Dacia literara" (Iasi).

In "Introductia" cu care se deschide revista, Mihail Kogalniceanu subliniaza clar ideile cere vor sta la baza orientarii literaturii:

* "Dacia literara" isi propune sa faca "abstractie de loc", sa fie o "foaie romaneasca", indeletnicindu-se cu "productiile romanesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune"

* Isi fixeaza ca tel exclusiv literatura, fara a parasi insa telurile politice, nationale

* Sustine ca originalitatea nationala este "insusirea cea mai pretioasa a unei literaturi"

* Condamna cresterea numarului imitatilor si traducerilor care "s-au facut la noi o manie primejdioasa pentru ca omoara in noi duhul national"

* Se sugereaza inspiratia din realitatea autohtona

* Valorificarea folclorului, a istoriei, a frumusetilor naturii patriei

* Revista va lupta pentru ca "romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti"

* Se insista asupra necesitatii spiritului critic nepartinitor: "vom critica cartea, nu persoana"